E foarte, foarte, foarte greu sa ai copii!

Imi aduc aminte de mine inainte sa o am pe Luna. Priveam catre oamenii care au copii si vedeam o combinatie intre super eroi si napastuiti de soarta. Gandeam si eu cum gandesc acum majoritatea amicilor cu care vorbesc despre faza asta cu a fi parinte. Atunci cand nu ai copii pare absolut halucinant tot ce se intampla. Totul pare un efort continu si fara sens. De ce ai renunta vreodata la viata pe care o ai? Esti tembel? Ai sindromul sacrificatului? Pare absolut epuizant, extrem de greu sa le duci pe toate, nu mai ai timp de nimic si de nimeni.

Vorbeam intr-o zi cu o amica. Care imi zicea…ce draguta e Luna, bla bla, bla…Da’ eu nu as putea face vreodata ce faci tu. Cum te descurci? Ai si animale…Cred ca iti trebuie o armata de bone, femei de serviciu, etc. Si era convinsa, dar absolut convinsa ca eu traiesc cu dorinta zilnica de a fugi in lume. departe de toate si de tot.  Si o inteleg perfect. Si eu priveam asa lucrurile inainte. Eu mai am si chestia ca nu-mi plac copiii. Nu mi-au placut nicioadata. ii tolerez, insa nu-mi plac. Nu am nici o atractie catre copii, nu mi-a venit niciodata sa-i smotocesc. Nici acum de cand sunt mama nu am asta.

Mirarea i-a fost cand i-am spus ca eu nu simt nici sa fug in lume, nici ca este foarte greu. Asa cum se mira mai toti prietenii care imi pun niste intrebari retorice din punctul lor de vedere. “Dar nu dormi noaptea” Ba da, dorm. “Dar nu mai poti sa iesi in oras” Ba da, pot. “Nu poti iesi la dicoteca” Nu-mi trebuie, merci. Am iesit vreo 20 de ani.

Conversatia cu amica mea a curs foarte armonios. Si am lasat raspunsurile sa curga natural, cu fix ce simt. Eu muncesc de la 17 ani. Am peste 20 de ani de munca. Am ajuns in multe momente absolut epuizata. Nu am dormit noptile, nu am avut timp de mine, de viata personala. Am momente si acum cand ma simt epuizata? Oh, da! Desigur. Numai ca sincer, simt altfel aceasta epuizare. Mi-am sacrificat de multe ori bucatele din mine si am trecut deseori granita devenind un veritabil workoholic. Asta te face cumva sa privesti mereu catre ce dai. Dar ca parinte…muama cat primesti!

Inainte puneam absolut toata energia pe care o aveam in slujba altora, in lucruri exterioare si bagam bani in buzunarele sefilor si ale mele. Acum poate e o cheltuiala de energie mai pare pe alocuri. Insa o canalizez in special catre casa mea. Cand privesc peste umar, la viata mea inainte sa fiu parinte mi se pare ca era extrem de goala, indiferent de cat de plina era.

Am foarte putine momente de respiro. De la inceputul pandemiei am renuntat si la tanti care venea o data pe saptamana sa ma ajute un pic cu curatenia. Am 2 pisici si un caine pe langa copil. Nu este zi in care sa nu trebuiasca sa fac curatenie. Sa spal, sa calc. Sa fac mancare. Sa strang ce imprastie toata lumea. Sunt implicata si intr-o firma. Unde trebuie sa-mi zbarnaie creierii zilnic. Ador sa-mi petrec timp cu Luna si nu am vrut sa fie crescuta de bone. Prietena mea cea mai buna vine cateva ore pe zi sa ma pot concetra real la diverse. Si Tudor, bineinteles, care este extrem de implicat. De dimineata pana seara tarziu sunt titirez. Nu stau o clipa. Insa cand am stat vreodata?

E greu sa ai copii? O fi. Comparat cu ce? E doar o canalizare diferita a energiei. Eu o canalizam mult in exterior. Acum o canalizez spre interior. Si-mi place maxim. Si nu-mi doresc nici o clipa sa fie altfel. Iar copchilul asta al meu este senzatie. Si tot ce-mi doresc este sa-i fiu spate.

 

Comments are closed.