Am ales sa traiesc

Frica de moarte m-a urmarit toata viata. Sau cel putin asa am crezut pana acum. S-a manifestat in atat de multe fobii, care mai de care mai ciudate. Vedeam potential de moarte in orice si orice legat de moarte ma oripila. Ati vazut macar unul din filmele din seria Final Destination, nu? Mergeam deseori pe strada si in minte imi fulgerau scenarii de cum sunt in pericol sa mor in functie de ce se intampla. Un cablu care va fi agatat de un autobuz si care va trage un stalp care imi va cadea in cap. Am zis o tampenie acum. Scenariile erau mult mai complexe si intr-o secunda mi se desfasurau in fata ochilor o serie de lucruri care se soldau toate la fel. Cu mine in pericol de moarte.

Cel mai crunt atac de panica pe care l-am avut vreodata s-a manifestat in Provence. Un fost iubit de al meu avea o casa si ne petreceam destul de mult timp acolo. In Provence casele sunt foarte rasfirate si toate au un domeniu vast, cu vita de vie, pomi fructiferi, lavanda sau pur si simplu iarba si copaci. Intr-o zi, cand ne-am intors acasa, pe alee, ne-am intalnit cu un barbat. Era vanator si isi pierduse cainele pe terenul nostru. Dand geamul de la masina jos am auzit impuscaturi. Era sezon de vanatoare. S-a intamplat atat de repede. Creierul meu imediat facuse scenariul ca unul din gloantele care se auzeau ma va lovi direct in cap. Mi-am revenit foarte greu. Aveam fobie la spitale, medici, cadavre, inmormantari, frica de inaltime, de intinderi de ape, chiar si la crabi(?).

Auto Draft 2

Incet, incet, diferite intamplari din viata mea, m-au linistit. Tot ce a insemnat pentru mine experienta Colectiv mi-a calmat atat de mult fobia de spitale si medici incat acum doi ani am intrat relaxata si cu toata increderea in sala unde urma sa fiu operata. Scenarii pe strada nu mai exista. Dar de frica de moarte nu am scapat. Intotdeauna am vazut-o ca pe ceva oribil, terifiant si extrem de dureros. Pana acum.

Simt cum ma descompun. Un infinit de bucati se rup, iar eu simt fiecare molecula care se sfasie din ceea ce eu credeam ca ar fi un intreg. Durere. Ma doare! Nu mai rupe! Unde se duc? Ce ramane? Opreste-te! Timpul trece. Iar eu tot ma rup. Ma sfasii. Ma descompun. Pleaca din mine tot. Agonie! Urlu! Urlu pentru ca doare. Urlu ca poate asa se opreste. Urlu ca sa acopar zgomotul produs de bucatile care se rup. Totul incepe sa se desfasoara in viteza iar eu urlu intr-o agonie zgomotoasa.

Nu stiu cand s-a intamplat. Probabil cand ultimile doua bucati s-au desprins si ele. Liniste. Nimic. Vid. Pace. Atunci am vazut-o. Moartea! Am fugit toata viata de ea si acum era in fata mea. Am privit moartea in ochi si mi-am dat seama ca nu imi provoaca nici o frica, nici o fobie. O priveam atat de senina. Nu imi dadea un sentiment de bine, dar nici de rau. Era pur si simplu acolo. Si mi-am dat seama ca in viata asta ai doar doua optiuni. Ori esti, ori nu esti. Si ca trebuie sa aleg. Am stat un pic asa. In vid. Nu stiu cat, nici nu conteaza. Si am realizat ca viata si moartea sunt egale. Sa alegi sa fii sau sa nu fii este egal. Este atat de normal, atat de firesc, atat de omenesc sa-ti doresti sa fii. Si la fel este sa-ti doresti sa nu mai fii. Priveam moartea si am realizat ca este ok daca nu sunt. Nu am vazut-o ca pe ceva frumos. Nici ca pe ceva urat. Nu am vazut-o ca pe ceva eliberator. Doar am vazut-o. Si mi-am da seama ca este la fel de fireaca ca si viata.

Poti sa fii si sa nu fii in acelasi moment. Oricat de bizar ar fi. Am respirat si mi-a batut inima. Dar oare eram? Cati dintre noi nu ne plimbam prin viata fara a fi? Cati dintre noi nu suntem zombie, hranindu-ne cu creiere in loc sa ne hranim sufletele?

Aflandu-ma in vid, privind cu seninatate cele doua optiuni absolute egale, am ales sa traiesc. Am realizat ca e o alegere. Poti alege oricand sa fii sau sa nu fii. Am iesit din vid. Am facut o alegere. Cine sunt? Aici, acum, in aceasta viata, indiferent daca exista altele sau nu, sunt om. Impamantenirea. Cateva din bucati incep sa se puna la loc. Corpul. Doare. Ma dor mainile, picioarele, ma dor ochii. Fiecare pas pe care il fac este un chin. Unde o fi celelalte bucati? Sunt imprastiate in tot Universul.

Ma uit in jurul meu si deocamdata vad atat de multe lucruri inutile. Primul lucru pe care am inceput sa-l fac este sa arunc tot ceea ce nu imi este necesar. Acum le vad! Sertarul cu medicamente expirate, oala aia electrica, hainele pe care nu le mai port de ani de zile, bijuterii care nu ma reprezinta. Toate sunt simboluri ale vietii mele. O viata pe care am ales sa o traiesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *