Tristetea amara din spatele zambetului dulce

Iata-ma in fata laptopului. L-am evitat o perioada. Asa sunt eu. Uneori cred ca nu am nimic de spus si gandul de a umple pagini cu ganduri goale ma face sa las totul deoparte. Acum am fost prea plina. A trebuit sa le las sa se aseze. Pe ele. Gandurile, trairile.  In minte, dar mai ales in suflet. Unde e furtuna…e prea mult haos ca oricine sa inteleaga orice. Mai ales eu. Dupa tumult, dupa galagie, se aseaza ea. Tristetea. Si eu cu ea, traim impreuna, ca doua prietene care se stiu demult dar se vad rar. Iar atunci cand se reintalnesc sapa dupa amintiri dureroase,  isi fac de cap si traiesc intens fiecare moment. Stiu ca o sa-mi iau la revedere de la ea. Si daca vreau ca ea sa plece, trebuie sa o tin acum langa mine. 

Tristetea amara din spatele zambetului dulce

Nici nu stiu exact cand a venit. Era prin preajma, insa eu eram atat de ocupata cu prietena mea buna “Negarea”, incat nici nu am observat-o. Eram cu “Negarea” peste tot. Mergeam la cumparaturi impreuna, la petreceri, le-o aratam tuturor, am luat-o sa locuiasca cu mine chiar. Atat de mult imi placea de ea. Nimeni nu m-a facut vreodata sa ma simt atat de confortabil. “Negarea” avea toata atentia mea. Uneori mai ieseam cu “Ego” si “Furia” prin oras. Mai ales cand era o seara de fete. Vai ce ne mai distram! Intr-o seara, cand ne-am intors acasa, pe sapte carari, razand zgomotos, am deschis usa casei si deodata s-a facut liniste. Liniste deplina. Ma uit in stanga mea…nimeni. In dreapta mea…nimeni. Nici in spatele meu nu erau prietenele mele. Insa ma astepta ea. Rabdatoare. Pe fotoliu. Nu aveam cum sa nu o vad. Chiar daca statea pe intuneric, era o lumanare aprinsa care ii arata conturul. “Ce o cauta ea aici?” ma intreb. Nu trebuia sa ne vedem prea curand. De obicei o “miroseam” de la kilometri departare. Am iesit in curte si am inceput sa-mi strig prietenele de distractie. Nici urma de ele. Asa ma rasplatesc pentru toata atentia data? “Negarea” mi-a fost ca o sora. Am tinut-o in brate ca pe un bibelou.

Dand sa fug, au inceput sa mi se deruleze imaginile ultimilor saptamani in fata. Atunci mi-am dat seama ca “Tristetea” a fost intotdeauna cu mine. Cum de nu am observat-o? A stat fix langa mine in seara aceea la restaurant. A! Atunci mi-a spus “Negarea” bancul ala lung si extrem de haios. Si la petrecere! Era cu mine, da. Am baut impreuna, am dansat impreuna. Dar ce rochie stralucitoare avea “Negarea”. Nu-i de mirare ca nu am observat “Tristetea”. Unde fug? Ma intorc cu o miscare din calcaie, inspir, si intru inapoi in casa. Luminile sunt aprinse de aceasta data. Toate luminile. Ce cauta un reflector la mine in casa?

Nimanui nu-i place o persoana trista. Si tu stii asta. Tristetea nu e de aratat. E de simtit. Sa stai pe ea atat cat iti trebuie sa te vindeci. Sa o simti, sa o lasi sa te macine. Sa te culci cu ea in fiecare seara pana cand, intr-o dimineata, ai sa observi ca a luat totul cu ea si a plecat. Asa se intampla. Doar atunci cand o accepti in sfarsit, atunci cand o imbratisezi cel mai tare, atunci o sa plece.

Atunci cand m-am hotarat sa scriu acest articol, arata cu totul altfel in mintea mea. Era despre zambete si ce se poate ascunde in spatele lor. Despre masti. Insa degetele mi-au cazut altfel pe taste si a iesit asa. Initial voiam sa va povestesc despre cum, intr-un moment in care tot interiorul meu era zdrobit, am dat poate cea mai haioasa proba video pentru o reclama pe care am si filmat-o ieri. Nu mai cred in asta. Pentru ca eu, cu toata tristetea, sunt Laura. O actrita buna se pare, o prietena, un om caruia ii place sa rada zgomotos, sa danseze, sa se distreze, sa iubeasca, sa simta, si mai mult decat orice…sa zambeasca. Si e normal sa purtam masti. Sunt extrem de recunoscatoare pentru toate lucrurile minunate care mi se intampla, pentru prietenii pe care ii am, pentru cat de frumos se contureaza partea de business, este complesitor. Imi dau voie sa fiu si trista. Pentru ca acum sufletul meu este in suferinta. Asa e natural. E un proces. Cum e si acceptarea si mai presus de tot… iertarea. Iar o tristete amara nu trebuie sa opreasca niciodata un zambet dulce. Ele pot coexista. Acum stiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *