De ce am repetat clasa a X-a

Aparitia Annei in viata mea virtualo facebucista m-a zdruncinat olecuta. Olecuta mai mult sincer. Pentru ca m-a facut sa ma teleportez intr-o perioada draga multora, neplacuta mie. Daca v-am luat prea repede si v-am bagat in borcanul cu confuzie, sa stiti ca vorbesc despre copila de 13 ani, Anna Andronache, care se lupta un pic cu sistemul, adica cu nedreptatile care se intampla acolo unde Anna ar trebui sa invete, sa creasca si sa se dezvolte, mai precis – la scoala.  Nu am sa vorbesc despre ea si situatia ei, insa va recomand sa intrati pe facebook si sa-i cititi postarile.

De ce am repetat clasa a X-a

N-am avut inima sa citesc tot ce a scris. Pentru ca m-au luat greata si nervii. Pentru ca mi-am adus aminte de cate mi s-au intamplat in scoala. Pentru ca mi-am adus aminte de nedreptati si abuzuri, mi-am adus aminte de cacaturi sinistre precum “branza buna in burduf de caine”, de chinuri, de umilinte si de marginalizare.

Din clasa a V-a am intrat la Liceul Negruzzi din Iasi. Am dat examen la Limba Romana, Matematica si Limba Engleza. Se intra greu. Erau foarte stricti. Eram a patra pe liste. Cu primii 30 au facut o clasa speciala. Eram un fel de cobai. Ne-au bagat cei mai buni si mai stricti profesori, ne bombardau cu informatii, pretentiile erau enorme, ne bagau in teste psihologice o data la cateva saptamani, si nu aveai sa i media generala mai mica decat 9,50. am supravietuit cat de cat pentru ca majoritatea din clasa aia dubioasa fusesem colegi si in I-IV. Mai mult decat atat, ti se insufla non stop mandria asta ca muama ce tari suntem noi, suntem niste speciali si ca Negruzzi era ceva asa, de sa iesi la razboi pentru el si sa-ti dai viata fara sa clipesti. Si azi daca ma mai intalnesc cu cineva din Iasi si ajungem la inevitabila intrebare “Da tu unde ai facut liceul?” automat imi umflu pieptul, ma lungesc si acolo de sus bag un…eu am facut Negruzzi, hello.

La mine in clasa eram cea mai saraca. Prin liceu eram tot cam cea mai saraca, sau pe acolo. Eram putini “amarati”. Mai toti profesorii erau si de astia de predau si la studenti, aveau carti, culegeri de le purtau semnatura, erau de astia de traditie, ce mai. Si faceau bani. Bani tot de traditie, bineinteles. La scoala la noi se dadeau de la buchete de flori la tablouri si televizoare. Iar tu, bineinteles, erai tratat in functie de asta. Cand au vazut nu numai ca nu primesc nimic de la mine (de la parinti) si mai sunt si “obraznica”, a inceput calvarul. Numai ca acel comportament abuziv al lor nu m-a facut decat sa simt nevoia de a-i taxa. Ii taxam de fiecare data cand aveam ocazia. Semnalam abuzurile de fata cu colegii sau cu ceilalti elevi din scoala, semnalam abuzurile catre alti profesori care mi se pareau mai cu capul pe umeri, catre parinti, catre oricine ma putea auzi.

Are rost sa vorbesc de fiecare lucru, de fiecare abuz? Mi se par irelevante. ele pot fi de toate felurile. Nici un abuz nu e prea mic sau de neluat in seama. Nu scriu acest articol pentru a stoarce niste lacrimi. Vreau doar sa semnalez pana unde se poate ajunge. Din pacate nu cred ca exista scoala care sa nu fi avut astfel de cazuri. Nu cred ca exista scoala in care un elev care semnaleaza niste nereguli sa fie ascultat. Sa nu fie transformat in oaia neagra, hulit de toti. Rebel intotdeauna a fost ceva rau. Diferit nu e voie. Am fost invatati atat de prost ca nu ai voie sa comentezi, ca nu ai voie sa te exprimi, ca nu ai voie sa ai o altfel de parere. Din pacate, multi parinti nu-si asculta copiii. Au impresia ca acestia inventeaza lucruri, nu au incredere sau pur si simplu au fost si ei la un moment dat niste oi cu capul plecat. Nu am sa-mi cer scuze. Nu cred ca exista scuze pentru cineva, oricine, care va intoarce capul atunci cand ii este semnalata o nedreptate.

Nu mi-a fost usor, dar nici nu puteam fi altfel. Nu puteam sa ma prefac ca nu vad nimic, ca nu se intampla nimic, ca nu sunt martora sau victima unor lucruri. (Lasati cacofoniiile in pace. Au rostul lor si ele.) Mama nu prea ma credea, apoi a dat si ea cu nasul de ce mi se intampla la scoala si a inteles ce tot ii povesteam. Nu putea sa faca mare lucru. Decat sa incerce sa-mi mai ia apararea si sa ma sustina. Printr-un concurs de imprejurari, in clasa a X-a m-am mutat la tatal meu. Automat, m-am transferat la liceul din Gheorgheni. Era deja primavara. La scoala m-am acomodat destul de repede, colegii erau ok, iar nivelul meu de pregatire il depasea cu mult pe cel la care se facea scoala acolo. Totul era bine, profesorii erau impresionati si bucurosi ca pot lucra cu un elev ca mine, eram data ca exemplu si ma simteam tare mandra si fericita ca in sfarsit imi pot arata abilitatile intr-un mediu cat de cat ok. La Negruzzi, din momentul in care profesorilor li s-a pus pata pe mine, singura mea cale de scapare a fost sa invat. Daca atunci cand ma scoteau la tabla imi faceau magarii de genul daca stiam tot nu ma notau, daca ma incurcam o singura data imi puneau note foarte proaste, la teze sau lucrari de control ii obligam sa-mi dea nota mare, pentru ca nu ai cum si ce justificare sa-ti gasesti atunci cand totul e negru pe alb si fara cai de interpretare.

Era spre sfarsitul lui mai atunci cand a venit foaie matricola de la Iasi. Mai putin de o luna pana se incheia anul scolar. Vestea mi-a dat K.O. Razbunarea absoluta. Mi-au pus nota 4 la purtare. Nota 4 la purtare inseamna exmatriculare. Fara drept de apel. Nu cred ca m-am mai simtit vreodata in viata atat de umilita. A fost o lovitura crunta pentru copilul de atunci. Pentru prima data am lasat capul jos. M-au facut sa-mi fie extrem de rusine. A fost o lovitura mult prea marsava. I-am urat din tot sufletul meu. Acum ma uit in spate si am o scarba absoluta pentru niste oameni care ar fi trebuit sa-mi fie exemplu. Insa nu as schimba absolut nimic din trecutul meu. As fi la fel de vocala, la fel de luptatoare, i-as taxa la fel.

Imi pare extrem de rau pentru Anna, pentru copiii asemeni Annei, care trebuie sa treaca prin asta. Ma bucur din toata fiinta mea ca am depasit acea perioada si ca totul este atat de departe de mine. Ca nu sunt altceva decat o amintire dubioasa. Nu, eu nu sunt melancolica atunci cand ma gandesc la liceu. Pentru mine a fost cea mai urata perioada a vietii mele. Niciodata nu a trebuit sa ma lupt mai mult, niciodata nu am fost mai aratata cu degetul si mai pedepsita pentru felul in care gandesc. Copilaria, adolescenta, ar trebui sa vina la pachet cu niste lucruri frumoase care sa ne ajute sa ne modelam personalitatea intr-un mod cat mai armonios. Ar trebui sa fim protejati, incurajati, ghidati. Un cadru didactic care abuzeaza in orice fel un copil ar trebui aspru pedepsit. Un cadru didactic care abuzeaza de pozitia lui iar ar trebui pedepsit. Nu vreau sa mai aud de acest fals si nenorocit drept la respect. Nu! Nimic nu e gratuit pe lumea asta. Un profesor trebuie sa castige respect. Ca orice om de pe lumea asta. Respectul nu vine la pachet cu o profesie! Terminati cu tampeniile de genul asta. Te respect pentru ca am de ce. Te respect pentru ca imi dai atatea motive sa o fac. Nu pentru ca vii sa-ti versi frustrarile pe mine, nu pentru ca favorizezi in functie de ce spagi primesti.

Bine ca exista Facebook. Un loc unde Anna isi poate expune trairile. Unde oamenii ii pot sari in aparare. Sa stie ca nu e singura, ca este un exemplu, ca un profesor nu are justificare pentru orice doar pentru ca e profesor. Eu am fost cam singura. Si am repetat clasa a X-a. Si nu a fost ok. Acum nu imi mai pasa de nici unul dintre ei. Sunt nimic pentru mine. Insa atunci acela era universul meu. Un univers meschin in care nici un copil nu ar trebui sa traiasca.

P.S. E un text scris cu nod in gat. Ma iertati daca nu e coerent pe alocuri. Intr-o zi, cand o sa fiu mai pregatita emotional, voi intra din nou in poveste si voi dezvolta subiectul mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *