Pana la urma, ce ne dorim?

De cand ma stiu am fost o luptatoare. De cand eram doar o mogaldeata de fetita mi-a placut la nebunie ca nu eram chiar ca toata lumea. Ieseam din tipar si asta ma facea sa ma simt cumva speciala. De fiecare data cand viata mi-a dat peste nas ma refugiam in acel “special” si ma simteam automat mai bine. Mi-am dat seama devreme ca daca voi excela in ceva, orice, voi provoca emotii in jurul meu….

Pana la urma, ce ne dorim?

De cand ma stiu am muncit, m-am luptat, m-am impiedicat, am iubit, m-am ridicat, am invatat, am suferit, am ras, m-am dat cu capul de pereti, am perseverat. Ambitie. Cu multa ambitie am trecut prin viata si am realizat lucruri. Pe parcurs am mai “realizat” ceva. Un ego pe masura se pare. Din fericire, educatia primita nu m-a impins niciodata spre compromisruri. Si nici nu m-am ridicat in viata calcand pe cadavre. Poate am avut rautati, insa nu am facut nimanui vreun rau intentionat. Asta nu inseamna ca egoul meu nu a fost alimentat de propria mea lupta in viata.

Niciodata nu am primit nimic degeaba. Am sacrificat bucati din mine, fizice si sufletesti, pentru fiecare lucru pe care l-am primit de la viata. Am pornit in calatoria asta de jos, iar la temelia fiecarei trepte pe care am urcat-o e un amestec de dragoste si ego. Dedicare, dorinta si ego. Intotdeauna manata de o dorinta acerba de a-mi depasi conditia. De a ajunge mai sus. De a fi apreciata. M-am urcat pe armasar, l-am prins cu ambele maini de coama si i-am dat bice. Pinteni si bice. Vantul in par, aplauze pe unde treceam, mancare pe masa. Ce nu mi-am dat seama insa, este ca armasarul nu e unul imblanzit. Nu-mi asculta toate comenzile. Ajung sa calaresc la nesfarsit, zi si noapte. Ma oboseste, ma epuizeaza chiar, trece rapid pe langa oameni, situatii, viata. Incerc sa ma agat de mine, insa mi-e frica ca voi cadea. Armasarul meu e unul pur sange totusi. Daca voi cadea de pe el ce se va alege de mine? Sunt mica si vulnerabila. Ma vor mai vedea ceilalti daca nu sunt sus, pe sa?

Uneori, cand viata vede ca armasarul tau e din ce in ce mai naravas, te pocneste peste cap sau peste coloana si te darama. Sunt jos. Ma doare destul de rau, insa nu mi-a fost atat de bine demult. Ma uit in oglinda, sunt un pic zdruncinata, am chiar vreo doua vanatai. Nu m-am mai vazut demult jos de pe armasar si parca imi cam place. Lumea nu mai trage de mine. Nimeni nu mai doreste nimic de la mine decat sa-mi fie bine. Imi ofera dragoste. Mmmmm, da. Dragoste. Pana la urma, dupa tot si orice, cred ca asta ne dorim cu adevart, nu? Indiferent de ce ne ofera viata parca nimic nu se compara cu afectiunea pe care o primim de la cei dragi. Ce e de facut?

Am inceput sa lucrez la domesticire. Vreau inapoi pe armasar, pentru ca acolo imi este locul. Insa, de data asta, imi doresc sa o iau incet. Il voi imblanzi cu iubire. Tot cu iubire ma voi si urca pe el. Atunci cand va fi momentul. Nu-i voi mai da bice. Vreau sa vad! Vreau sa ma bucur de mine si de tot si toti ce ma inconjoara. Cred ca viata se vede chiar mai bine la trap, nu doar in galop. Nu stiu daca o sa-mi iasa din prima. Deocamdata ii dau doua cuburi de zahar. Maine o sa-l perii…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *