Aventuri din camera de garda

Ieri dimineata am tusit si pac…mi s-a blocat spatele. O durere infioratoare mi-a pus stapanire pe corp. Ca o viteaza ce sunt, m-am imbracat si m-am dus spre birou. Am dat pe gat niste antiinflamatoare si am zis ca aia e. Aia mi-a si fost. Numai ca nu in directia in care speram eu ci in aia mai dureroasa decat dureroasa. Sun la MedLife unde am abonament. Abia azi programare la neuro. Mi-a dat un numar de la camera de garda din Titan unde nu mi-a raspuns nimeni nici dupa vreo 6 apeluri. Cand nu am mai putut sa respir in nici o pozitie m-am hotarat sa plec acasa. De acasa, cand mi-am dat seama ca nu e bine deloc, m-am hotarat sa plec spre Floreasca, la urgente.

Aventuri din camera de garda

Un sofer de Uber dragut m-a ajutat sa urc si sa cobor din masina. A durat ceva. Apoi, cu pasi mici si hotarati intru in spital. Un nene care ma vede ca abia merg ma intreaba daca nu am nevoie de un carut. I-am zambit si i-am spus; Nu inca. Mi se face o fisa cu care ma duc la “minore” si le-o inman medicilor de acolo. Mi-au spus ca trebuie sa astept un piculet. Toata lumea extrem de politicoasa. Dupa o ora de dureri insuportabile mutate de pe o pozitie pe cealalta intru iar la minore si-i intreb ce se intampla. Imi spun ca le pare rau, insa nu e nici un pat liber. Dar sa nu-mi fac griji. Sunt urmatoarea la rand. Mai trece inca o jumatate de ora. Tot felul de tanti care asteapta ba cu problemele lor, ba cu probleme rudelor icep si isi dau cu parerea. Imi trebuie un brau elastic. Alta imi spune ca stie cum e. Imi mai spune ca a asteptat 5 ore odata.  Abia puteam sa respir. Mai intru inca o data. Intreb din nou. Medicul de garda se ratoieste la mine. Eu, ii explic abia vorbind ca nu am venit la promenada si nici de placere si ca ultimul lucru de care am nevoie este sa-mi vorbeasca si cineva in doi peri. Nu stiu cat m-a inteles. Imi musc buzele de nervi. Nu voiam sa incep sa plang. Eram tare aproape. Ies din spital si fumez o tigara.

Ma intorc, ma tin de pereti. Nu mai aveam nici o nadejde. Deodata imi aud numele. Sunt salvata. Ma asez pe un scaun in timp ce ii explic doamnei medic (se schimbase garda, slava cerului) ce s-a intamplat, istoricul medical si i-am raspuns la ceva intrebari pe care acum nu le mai tin minte. Nu am putut sa ma ridic de pe scaun. Am reusit la un moment dat ajutata de empatia din ochii medicului si de puterea din muschii ei. Mi-a gasit un pat. O asistenta extrem de simpatica imi fixeaza o branula dupa ce-mi spune ca e cea mai fina si ca alea groase sunt rezervate pentru barbati. M-a facut sa zambesc. Ah, ce buna e! Ce delicioasa este perfuzia asta. Stau cumintica. La orizontala ma simt cel mai bine. Incep telefoanele. Mama, ca de obicei, se sperie. Ii explic ca sunt ok. Ramonei ii spun ca sunt bine si ca tocmai mi-a pus perfuzie. Madalina vrea sa se asigure ca am tot ce-mi trebuie. Insista sa vina la spital. Nu este nevoie, ii explic. Dupa ce ii multumesc. E frumos sa ai prieteni dragi. 🙂

Asistenta si medicul ma verifica constant. Intre timp, se perinda oameni. Nu-i vad. Doar ii aud. Unul s-a batut cu unii. Zice ca nu i-a vazut. Altul se plange de dureri de rinichi. O doamna se alinta. Asistenta face glume cu fiecare. Imi spune ca simte nevoia sa inveseleasca pe toata lumea. La fiecare cateva minute o aud; “Am venit sa va intep!” Ca sa imi arate ca vorbea serios cu diferenta de branule, dupa ce i-o fixeaza unui coleg de salon, imi arat un ac de vreo 12 cm. Am facut ochii mari. Ea zambeste. Vad un medic cam frumusel. Ma intreb instant oare ce fata oi avea. Am fata de un mic flirt? Degeaba. Nici nu s-a uitat la fata mea draguta. Nu eram pacientul lui. Si treaba era multa. Am mai avut o speranta cand cauta ceva pe langa patul meu. Nimic. Blestemate perdele! Nu se uita si el la perfuzia mea? Nu. pentru ca s-a intors medicul meu. Draga de ea. Ce om bun. Am intrebat-o de unde e. Simteam accentul de moldoveanca. Tare greu am scos de la ea un Braila. A zis ca trebuie sa ma duc sa fac o radiografie si ca o sa-mi cheme un scaun cu rotile. Eu, batman, batman. sa-i lasam pe altii sa mearga in scaun. Dupa cateva incercari nereusite mi-am inghitit mandria si m-am lasat dusa de un nene.

Mai aveam jumatate de perfuzie de papat, asa ca m-am intors in salon. asistenta alerga de la pat la pat. O alta pacienta, tare draguta, a venit sa ma ajute. Uite-l pe medicul ala dragut. Uff! Blestemate perdele. Mi-a ramas doar sa ma amuz copios. Se pare ca toti barbatii fricosi s-au adunat la un loc. Toti se temeau de ace si de sange. Pe fiecare asistenta i-a intrebat ce ar fi facut daca ar fi trebuit sa nasca. Unul si-a tras mana cand nu trebuia si l-a intepat mai tare. Cu capul intr-o parte ma rad spre pacienta cea draguta care sarise sa ma ajute. Cui sa nu i se para amuzant?

Perfuzia mea e cam obraznica. Se mai opreste din cand in cand. Asistenta e cu ochii pe ea si pe mine. Nu sta o clipa locului. Oamenii de pe cele 6 paturi se schimba incontinuu. Imi spune ca cineva a vrut sa-i dea bani. A refuzat. A spus ca ea este acolo sa faca oamenii bine. Respecta foarte mult medicii cu care lucreaza. Persoanei care i-a oferit bani i-a spus ca mai bine se duce sa faca o fapta buna. Ce om minunat. Ce om plin de bunatate. Branula a lasat in urma doar un punct. Atat.

Se pare ca niste discuri nu sunt unde trebuie. Maine ma duc sa fac RMN. Sper sa nu fie hernie. Am primit un tratament medicamentos si multe zambete. De durut tot ma durea spatele. Parca mai putin. I-am intrebat ce sa le urez. Am plecat cu gandul la acesti oameni care fac bine oamenilor care vin acolo pe banda rulanta. Cat merita oamenii astia….

Multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *