Cum am devenit activista

Chiar daca stiu ca ati citit deja textul in Beau Monde de noiembrie… il asez frumos si aici. O provocare frumoasa, pentru care ii multumesc din nou lui Robert Ratiu. Si lui Alexandru Rosieanu pentru poza. 🙂 Acum, parca, mai mult ca niciodata, este nevoie de actiunea fiecaruia dintre noi… Sambata, pe 19 noiembrie, ne vedem in Piata Romana, la ora 14:00. Pentru ca nu doar ca #SustinLGBT, insa sustin si drepturile femeii si a familiei monoparentale. Drepturi pe care acum, le simt amenintate…Drepturile oricarei minoritati este in pericol…

Cum am devenit activista

Am inceput sa scriu textul convinsa fiind ca prima propozitie ar trebui sa fie: “M-am nascut activista!” Instinctual, la prima mana, acesta ar fi cel mai potrivit raspuns. Dupa ce am scris si sters de cateva ori de mi s-au zdruncinat si apoi reasezat gandurile, am ajuns la concluzia ca in fiecare dintre noi se naste un mic ceva. Chiar si un mic activist. Apoi, in functie de mediul in care esti crescut, de contextul social, educatia pe care o primesti, exemplele pe care le ai in jurul tau si experientele de viata devii activ…sau nu.

Primul si cel mai de pret  exemplu in viata a fost bunica mea. O femeie extrem de puternica, citita si pe cat de calda, pe atat de dura. M-a invatat sa fiu dreapta si sa fiu intotdeauna de partea dreptatii. M-a invatat ca o femeie este ce vrea ea sa fie si m-a sustinut atunci cand a vazut ca ies din tiparul fetitei care se joaca cu papusile. Apoi au fost parintii. Tatal meu, un munte de blandete care nu ar face rau nici unei muste, mama, femeia care a divortat in ’91. Unchii mei artisti care umblau la cenacle literare, vecinii cu cana de zahar si colegii de scoala alaturi de care am pastrat pana in ziua de azi secretul  despre cine a spart geamul de la scoala. Am fost inconjurata de frumos atunci cand era urat si de dreptate atunci cand aceasta nu era. Aveam doar 7 ani jumatate la Revolutie, insa m-a marcat enorm ce s-a intamplat si am inteles ca oamenii pot lupta impotriva unui sistem cu care nu sunt de acord si care nu ii reprezinta. Unu si cu unu fac doi, asa ca am combinat in viata blandetea cu spiritul dreptatii pentru a sparge sisteme si a fi alaturi de cei a caror voce nu este auzita.

Activismul in ceea ce ma priveste este un cuvant nou. Pana acum intelegeam ceea ce fac ca fiind un mix de rebeliune, nesupunere civila si voluntariat. In ultimul an am invatat mai mult decat oricand ca tot ceea ce am facut pana acum se rezuma la acest singur cuvant.

Inca de cand eram copil am strigat tare atunci cand ceva mi se parea in neregula. Ma bateam cu colegii de scoala care se comportau urat cu alti copii neputinciosi, imi sacrificam pauzele pentru a le fi alaturi celor care se descurcau greu, ma ridicam in ore sa protestez atunci cand profesorii mi se pareau nedrepti fata de unii copii. Imi exprimam opiniile cu riscul unei note scazute, nu am vorbit mai mult de un an cu doamna invatatoare pentru ca facuse o mare nedreptate si salvam orice animalut care-mi iesea in cale. Familia m-a sustinut. Acum realizez cat de norocoasa am fost. Nu au incercat niciodata sa-mi inhibe personalitatea sau sa ma sablonizeze.

Iubirea fata de natura a fost cea care m-a transformat intr-un voluntar dedicat. Am deja 8 ani de cand particip la actiuni de plantare, curatare si strangeri de fonduri pentru activitati ecologice. Ma bucur ca in timp, sustinuta de activitatile mele, am reusit sa devin un exemplu in domeniu, asta dandu-mi si o voce care sa fie ascultata de cei ce nu stiu cat de usor este sa devii voluntar si cat de mult poate insemna o pereche de maini in plus. Tot pentru natura am iesit inca de la primul protest pentru Rosia Montana. Nu am sa uit niciodata acea seara, cum am spart cordonul de jandarmi, cat de sincera, insufletita si hotarata era toata lumea prezenta. In seara aceea am mai invatat un lucru extrem de important, mai putin placut. Locuiam, ca si acum, langa Piata Victoriei. Am fugit de la Guvern pana acasa. Ca sa nu pierd nimic pana ma intorceam la protest, am dat drumul la televizor. Nu era nimic. Am inceput sa schimb isteric canalele. Nimic. Am inceput sa plang. Eram cam 3000 de oameni in strada si nimeni nu ne lua in seama. Nu-mi venea sa cred. Atat de tare ne ignorau? Atat de putin contam noi si parerea noastra? Acela a fost momentul in care mi-am dat seama cat de important este sa-ti faci vocea auzita. O data si inca o data si de cate ori este nevoie. Sa nu te lasi batut si sa lupti pentru ceea ce crezi.

Am luptat pentru necuvantatoare pentru ca voiam sa cred ca oamenii au voce, deci pot vorbi pentru ei. Voiam sa cred ca oamenii se vad ca pe o prioritate, deci in primul rand vor avea grija de ei si de drepturile lor. M-am mintit pentru ca imi era mai usor in lumea mea verde. Asta pana cand lumea mea a devenit Colectiv. A fost cel mai greu lucru pe care l-am facut. De la alergatura prin spitale, strangere de fonduri, medicamente, pana la a sustine moral apartinatorii, a le fi alaturi cu un produs de igiena, o masa calda, o sticla de spirt chiar sau un bandaj si un umar pe care sa-i planga pe cei pierduti sau in suferinta. Totul fiind umiliti zilnic de catre autoritatile care ieseau fatarnic la TV si spuneau ca suntem impostori si ca spitalele nu au nevoie de nimic. Iar eu trebuia sa tac pentru a nu pune in pericol cadrele medicale care ne erau “complici” Sa tac si sa fac. Tipam tare doar cand ieseam in strada si plangeam in hohote cu pumnul in aer atunci cand un copil care nu avea mai mult de 5 ani striga “solidaritate” intr-un megafon. Asa ma eliberam. In prima seara de protest am facut tot traseul Universitate-Guvern-Calea Victoriei-Primaria Sectorului 4-Universitate. As fi stat si pana dimineata. Singurul moment in care nu eram in strada erau urgentele din spitale.

Odata cu Colectiv am realizat ca oamenii sunt rai, ca sistemul este la pamant, insa si importanta unui gest. Uite ca s-a facut un an. Un an de cand le explic oamenilor ca nu trebuie sa ai bani, stea in frunte sau sa ai un anumit tip de cunostinte. Pentru a sustine este de ajuns sa iti doresti. Sa intinzi o mana, sa oferi un zambet, sa dai o bucatica din tine, sa oferi o voce celor care nu au . E atat de usor. Am invatat ca vocea fiecaruia dintre noi conteaza, iar atunci cand ne unim vocile putem muta munti.

Anul acesta, mai mult ca oricand am fost alaturi de oameni. Observ o miscare fascista destul de puternica care ma sperie. O miscare care mana oamenii fara sa-i informeze, fara sa le arate adevaratele intentii. O miscare a carei dorinta este ingradirea drepturilor oamenilor.Am citit un text foarte cool care spunea ca fascismul vine ca un prieten care iti restabileste onorea, te va face sa te simti mandru, iti protejeaza caminul, iti da un job, iti reaminteste cat de mare ai fost odata, elimina tot ceea ce crezi ca ti-e strain. Va suna cunoscut? Fascismul nu va veni niciodata aratandu-si adevarata fata.

Mie imi place sa traiesc sub principiul “ce tie nu-ti place altuia nu-i face”. Nimanui nu-i place sa-i intre altii cu bocancii in viata, nimanui nu-i place sa fie judecat, aratat cu degetul, sa fie marginalizat sau privat de drepturi. Ideal ar fi sa ne intereseze mai mult evolutia proprie si mai putin de cum aleg sa-si traiasca unii si altii viata.

1 Comment on Cum am devenit activista

  1. BENU
    November 14, 2016 at 11:14 pm (1 year ago)

    Bună ziua. Bănuiesc că știți de ce s-au alăturat politicienii, așa repede Bisericii. E normal ca Biserica să își apere dogma. Toți facem așa la jobul nostru, în fond ne apărăm Marca!!!!
    De se s-au aliat politicienii????Pentru voturi mai multe.
    Simt nevoia să fac precizarea că susțin titlul cu toată ființa mea: DUMNEZEU NU FACE POLITICĂ. Este strict interzis prin lege să faci politică în biserică , preot fiind. Și știu sigur că fac campanie în Biserici! Nu în toate, dar în unele da, mai ales la sate! (populația majoritară locuiește în România rurală, da?!)
    Cât despre orientarea sexuală a oamenilor, prefer și îmi place să cred că civilizat este să facă obiectul intimității lor, a celor implicați, după cum îl trece pe Om prin capul propriu. Personal nu agreez, în general paradele…de acest fel! Mi se par cam exagerate în raport cu finețea intimității pe care o expun. Și unele destul de vulgare. Sper că această Paradă își va merita pe deplin numele!
    Vă doresc succes în ceea ce faceți! Sănătate și serenitate!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *