Bratara care s-a incapatanat sa reziste -II-

Am inceput sa va povestesc saptamana trecuta de cum au fost primele zile de dupa Colectiv… Aici gasiti textul. Am promis ca voi continua sa scriu. Acum, dupa ziua ciudata si plina de emotii de tot felul de ieri, sunt convinsa mai mult decat oricand ca vreau sa-mi astern aici gandurile.

Bratara care s-a incapatanat sa reziste -II-

Era imposibil sa nu devii paranoia. Mai ales cand informatiile erau atat de in contradictoriu iar eu atat de speriata. Intrasem deja in contact cu apartinatori si medici. Intrasem in durerea aia crunta care imi sfasia inima in fiecare zi. Autoritatile care se incapatanau sa spuna ca au de toate. ne sfidau. Zilnic. Ne amenintau. Amenintau cadrele medicale care, de frica, ne-au si refuzat ajutorul pe alocuri. Incepusera sa ne alunge. Sa nu mai primeau emotionati si plangand pachetele de la noi. Mai bagam cu ajutorul apartinatorilor fese, ne ascundeam pe la colturi, le dadeam pe sub mana ceea ce aveau atata nevoie. pe Facebook lumea o luase razna si postau tot felul de nebunii. Intr-o seara se iscase o intreaga isterie ca intr-un spital ar fi nevoie de halate de unica folosinta si botosei, cu toate ca Alex  tocmai plecase de acolo. Atunci ne-am dat seama ca trebuie sa fim mega organizati ca sa fim eficienti. Nu putem fi manati de isterie si emotional, indiferent de cat de greu era totul de dus in spate.

Era aproape de 12 noaptea cand ne suna o femeie. Ne spune ca a venit o comisie de medici din Israel si ca ar vrea sa treaca pe la pacienti sa le faca o evaluare. Sa vada pe cine ar putea trimite la tratament in strainatate. Ne-a spus ca mai stau in Romania doar pana a doua zi si ca sa alegem noi unde sa mearga. Sa-i dam noi listele cu pacientii, cu repartizarea pe spitale, tot. Am stat si ne-am gandit mult. Am refuzat. De frica. La momentul respectiv cred ca doar noi si autoritatile aveam listele respective. Nu stiam cine e doamna, ce vrea de fapt. Cum sa-i dam listele? Mai mult decat atat, nu am vrut sa ne jucam nici macar o secunda cu viata nimanui. Nici sa o facem pe-a Dumnezeu. Am rugat-o sa contacteze spitalele personal si sa rezolve.

A doua zi a fost la cateva spitale. Apoi, ne-a facut o vizita. Acea femeie avea o lista cu foarte multi pacienti si cu starea fiecaruia. Stii cum e sa te uiti la o lista cu oameni si in dreptul ficaruia sa fie trecute sanse de supravietuire? Nume care deja iti erau familiare? Am zis ca e nebuna. Ca e o impostoare. Atat de socata eram. E extrem de dureros sa citesti in dreptul cuiva- nici o sansa. Cine esti tu? Cine sunt medicii? Cine poate spune despre un pacient asta? Cu ce drept?! Eram tare furioasa.

Asa era si unul din pacientii de a carui mama ma apropiasem mult. Avea doar 18 ani. Cu arsuri pe 90% din corp. Un copil. Medicii din Belgia care l-au vazut le-au zis medicilor din Romania sa nu-l resusciteze daca intra in stop. A avut multe nopti critice. Medicii ne atentionau ca e posibil sa nu supravietuiasca pana a doua zi. Intr-una din nopti am ras mult. Am vorbit numai si numai despre lucruri frumoase. Mama lui era extrem de pozitiva. Atat de pozitiva inca am crezut la un moment dat ca innebunise. Mi-e rusine acum. Mi-a fost rusine si atunci. Am stat la povesti, ne-am imbratisat, am zambit. Am iesit de pe poarta spitaluilui convinsa ca minunile exista. Ca miracolele se pot intampla. Nu cred ca a existat vreodata in viata mea un moment ca acesta. Nu mai aveam nici o urma de indoiala. Am adormit cu zambetul pe buze si cu lacrimi pe obraji. In gand imi spuneam incontinuu: Miracolele exista, miracolele exista… Si da, chiar exista! A trait. Pe Irina a sunat-o chiar el acum cateva luni. E acasa. Are planuri mari de facultate si Irina se ocupa sa-l ajute. Abia astept sa-l cunosc si eu. Intr-o zi. Dovada mea cea mai de pret ca miracolele se pot intampla.

Azi ma opresc aici… Cu amar in suflet, dar cu povestea lui….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *